Amintiri din viitor

0

Deschise ochii incet, parca avea o teama retinuta de a nu cuprinde prea mult din lumina difuza care anunta rasaritul. Ii era frica de bila rosiatica ce scruta linia orizontului si mai ales ii era frica de ceea ce ar putea prevesti venirea ei. Tot ceea ce sperase, pentru ce se luptase pana la ultima picatura de sange din trupu-i vlaguit, avea sa iasa la iveala ca un buboi negru, purulent, urat, dezgustator, pe un pat de lalele albe.

Se uita inca o data la cele doua foi din mana sa. Aparent inofensive, tineau in ele esenta ei. Puterea ei, viata ei. Doua foi simple, usor ingalbenite, cu pete de cafea sau ceai, nici ea nu isi dadea seama, cu marginile usor rupte de cat le citise si recitise, pe care se insiruiau litere, cuvinte, fraze, batute la masina de scris, pe care ea o cunoscuse atat de bine, si ce doar pentru ea aveau sens. Descrieri, apropo-uri, legaturi pe care doar ea le putea face.

Inchise ochii usor, chiar la timp sa prinda lacrima ce ameninta sa i se prelinga pe fata, se lasa usor pe spate pana simti cum i se lipea de piele modelul din bocart al divanului pe care se prabusise si incepu sa isi rascoleasca prin minte, dupa amintiri pe care chiar si ea incepuse sa le uite… Cumva, nu stia de ce, nu se putea intoarce in trecut mai mult de cateva zile. Stia ca intrase in ceainarie si ca isi vazuse prietenii acolo – Tabietul ii astepta intotdeuna cu bratele deschise si cani mai de ceai de iasomie – apoi mai vedea cu ochii mintii cartile de joc insirate pe masa, harta, linia de case albe construita de Alex, rasetele se contopeanu din ce in ce mai mult cu zgomotul de fundal. Isi amintea ca ar fi vrut sa plece de cum a ridicat plicul – o ardea, il simtea cum o implora fierbinte sa il deschida si sa isi plimbe degetele pe randurile foilor pe care el le continea, ii promitea atat de multe. A rezistat – pentru o scurta perioada de timp, chiar a reusit sa uite de existenta plicului in geanta ei albastra, dar nu a durat mult deoarece in secunda in care si-a lasat garda jos, mireasma de promisiuni calde, cu usoare accente de iasomie, primavara si rasfat a razbatut si i-a invins orice pledoarie si-ar fi putut-o tine.

Acum deschise iar ochii, mai hotarata, si se uita in jurul ei, in lumina palida, trecuta, prevestitoare  de rau ce le scalda pe toate din jurul ei – parca le vedea acum pentru prima oara. Incerca din toate puterile sa revina in prezent, in cotidianul care o astepta asa cum un sergent isi astepta cadetii – calm la suprafata dar furibund in interior. Auzi un zgomot inabusit venind din cealalta camera si isi vazu motanul cum se intinde lenes, cautandu-i mangaierea calda si dezinteresata. I se uita in ochi si vazut cum pupilele se dilata din ce in ce mai mult, pana cand ajunsera cat o moneda veche, ii vazu mustatile cum se destind si iau forma pernei pe care se asezase.

Simti cum o arde tigara pe care o tinea intre degete si vazu fugitiv scrumul care se scuturase pe podea si scrumiera plina de ramasite ale noptii albe; insa cel mai important, un moment fusese suficient ca sa realizeze ce poate sa faca pentru ea – deschise laptopul prafuit, ce se transformase in ultimele luni in patul de peste zi pentru motan, isi trecu mana peste ecranul negru si astepta sa vada ledul rosu cum se transforma in verde.

Era clar – singura modalitate in care ar fi putut sa revina la esenta ei era sa faca asa cum ar fi trebuit de la bun inceput. Injura Mozilla ca se incarca greu, isi deschise emailul, vazu miile de mesaje primite de-a lungul timpului, pe care decisese mai demult sa le ignore cu obstinatie si scrise: Catre Povestiri fara Filtru. Rezista cu greu impulsului de a sterge pe loc si de a se intinde alaturi de pisoiul care ii facea cu ochiul, invitand-o la somn, si incepu sa scrie. Stia ca era singura metoda ca sa afle. Sa se afle. Adevarul. Adevarul ei…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *