Un alt fel de septembrie

De o luna am vrut sa scriu, insa de fiecare data cand ma puneam in fata “foii” albe, nu mi se concretizau ideile, imi fugeau cuvintele din cap si sfarseam inevitabil prin a inchide laptopul si a-l pune deoparte. Nu puteam defini ceea ce simtem in cuvinte asternute pe o coala goala si nici acum nu sunt sigura ca pot, insa ceva imi spune sa o fac si, daca se poate, cat mai repede.

Au trecut aproape 4 saptamani de cand nu mai suntem doar noi, cei doi cu care v-ati obisnuit, ci noi cei trei, care inca se acomodeaza unii cu altii, care inca se privesc mirati, nestiutori, fricosi, tematori. In cele mai multe zile am fost noi doua, iar lipsa Lui a fost resimtita pe deplin mai ales de mine.

Ma uit la Mini-Ea si nu stiu ce sa scriu. Ma uit la mine si mi se intampa acelasi lucru. Ma uit in interiorul meu si parca ceva-ceva e conturat, insa nu sunt sigura de nimic.

Nimeni nu mi-a zis ca ma voi simti asa. Toti (si mai ales toate) au declarat sus si tare ca in secunda in care o voi vedea si o voi tine la piept, o voi iubi fara sa imi mai pese de nimeni si de nimic. De fapt, in cazul nostru nu s-a intamplat chiar asa…

Prima data cand am vazut-o eram la terapie intensiva, sedata, mai mult adormita decat treaza (eram fericita totusi ca nu ma durea nimic) si ma plimbam intre 2 lumi: in una eram pe patul de spital, la cateva ore dupa operatia avuta, in cealalta eram cu El, undeva pe un camp inflorit si plin de culori uimitoare, cu o Mini-Ea in carca, si ne jucam cu mica minune blonda, cu ochi albastri si rochita galbuie ca puful de pui de rata, fugem cu ea, o ridicam si brate, iar ea ne imbratisa pe amandoi.

Aceasta era imaginea pe care eu mi-o facusem probabil despre ceea ce inseamna sa fii parinte. Apoi ma trezeam din nou pe patul de spital, in incaperea ingrozitor de infierbantata, alaturi de colega care motaia la fel ca mine. Mi-au adus in schimb o franzeluta, rozie la fata, cu ochii albastri-gri, o idee de puf blond pe cap, lunguiata si care plangea. Sincer, nici macar nu am putut sa imi dau seama daca e a mea, sau mi-au adus alt copil, numai ca sa nu le mai cer din 5 in 5 minute sa imi vad fata. Dupa ce a plecat nici macar nu mi-am putut aduce aminte cum arata.

A doua zi m-au mutat in salon si mi-au adus-o spre seara, tot pentru cateva minute, insa am apucat sa ii fac o poza si sa i-o trimit Lui. M-a sunat in 5 minute, extaziat, ca are barbia lui si nasul meu, iar ochii se poate sa ii aiba pe-ai bunicului meu. De data asta mi-a fost ingrozitor de ciuda pe mine pentru ca eu nu vedeam ce vede El. Nu vedeam nici barbia Lui, nici nasul meu, nu vedeam decat ca e blonda (ceea ce nu e deloc ciudat avand in vedere ca amandoi suntem deschisi la par), inca nu eram pe deplin convinsa ca e a mea, ca ea e cea care a stat in burta mea si m-a lovit timp de 9 luni. Toti imi spuneau ca e frumoasa, ca e superba, eu nu vedeam decat punctisoarele de pe nasul ei, ca are par putin, ca pare slabuta, ca e usor galbioara, intr-un cuvant nu vedeam decat ceea ce nu imi placea.

Ziua urmatoare, la ora 8 dimineata mi-au adus-o si au lasat-o cu mine in salon, definitiv, decizie care m-a ingrozit, din moment ce simplul fapt ca a ma duce la baie imi lua aproximativ 20 de minute, din care 15 minute erau ridicatul si asezatul inapoi in pat. Din nou, asistentele mi-au adus o franzeluta, un biberon de lapte, in caz ca i se face foame si au inchis usa in spatele lor, parca voind sa scape cat mai repede de o povara. Iar pe mine ma apuca incet-incet disperarea pentru ca nu stiam ce urma sa fac cu un copil de 2 zile langa mine.

Au mai trecut doua zile si am inceput sa ma obisnuisc cu ea langa mine, cu rasufletul ei, cu visele pe care si le exprima destul de zgomotos, cu prezenta ei in bula mea de aer, pe care mi-am construit-o in atatia ani. Cand am iesit din spital, eram aproape mandra de mine ca am supravietuit cu bine si eu si ea zilelor in care am fost numai noi doua, fara nici o interventie din afara. Cand i-a pus asistenta Lui copilul in brate, El s-a purtat ca si cum era doar o parte lipsa din El si, abia acum ca o gasise, era intreg. Ceea ce pentru mine era un chin: sa o ridic in brate, sa ii dau sa manance, pentru el era ca o a doua natura. Din nou m-am simtit mai mica si mai neinsemnata, am simtit ca nu sunt mama, ci o femeie careia i se da un copil pe mana, insa nu copilul ei, am simtit ca nu sunt pregatita pentru asta si as fi dat orice, numai sa dau timpul inapoi si sa nu fim acolo, sa nu se intample ceea ce se intampla, am simtit ca nimic din ceea ce fac sau vreau sa fac nu este bine, nu este indicat, e periculos.

De atunci au trecut 3 saptamani si ceva, pe care le-am petrecut si cu El, si cu bunica sau bunicul, insa destul de mult timp am petrecut si singure. Am ajuns sa ii invat si sa ii deosebesc plansul de durere de cel de foame sau de alintat. Ii iubesc gangurelile dulci, precum si mirosul. Miroase a lapte si a flori de camp, a dulceata de trandafiri din gradina bunicii si a coline pline cu flori, a nori pufosi si a papadii suflate. Miroase a fericirea mea, a copilarie, a viata noua si proaspata.

Am invatat sa ma trezesc noaptea inainte sa planga de foame, sa intuiesc cand e treaza, chiar daca nu o vad, sa ma pierd in ochii ei mari atunci cand ma fixeaza cu privirea. Imi place sa ii simt manuta cum ma strange de deget, sau sa o vad cum se gadila cand o pup in talpa. Cea mai linistita si fericita ma simt cand adoarme in bratele mele si cand ii simt respiratia pe pieptul sau gatul meu. Stiu ca depinde de mine in aceeasi masura in care eu depind de ea, pentru ca acum, nu imi imaginez cum era inainte sa fie Mini-Ea.

About the Author

Ea

Blonda pana-n maduva oaselor, care si-a descoperit de curand pasiunea pentru blogging, carti si lucruri tehnice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ver peliculas online